Hell vine de la Elle

Ma numesc Hell; sunt predestinată.

Am iubit întotdeauna suferinţa. Mă complăceam să-mi exacerbez decepţiile, reflexiile amare; comunicarea defectuoasă cu părinţii, lipsa de înţelegere a celorlalţi copii, cruzi şi mărginiţi, cu toţii, şi de care nu puteam avea pretenţia să mă apropii, distanţa la care am fost ţinută până la sfârşitul adolescenţei, când am înţeles că era mai bine să mă prefac că ştiu mai puţin decât ceilalţi şi, la urma urmei, să fac pe proasta..., cam atunci am început să presimt că viaţa este absurdă, lucru confirmat de numeroasele mele lecturi, atunci am atins cu degetul pustiul sufletesc, de atunci mi-am pus tot mai des întrebarea "la ce bun?" şi mi s-a părut intolerabilă, de atunci am văzut că fiinţa umană, în care voiam să cred, era pervertită în fel şi chip, am văzut gaura neagră a viitorului, care avea să aducă, inevitabil, moartea şi adevărata gaură neagră, de atunci am început să fiu muncită şi de alte gânduri asemenea, pe care nici măcar nu mă mai chinuiam să le alung.

Apoi, am făcut avortul.

La început, n-am simţit nimic altceva decât un soi de satisfacţie abjectă, văzând că intuiţia, care mă făcuse să prevăd suferinţa, se confirma.

Şi o uimire: că nu sufeream.

Această conştientizare a avut loc în faţa magazinului cu hăinuţe pentru copii, la câteva ore după operaţie. Atunci, mi s-a tăiat respiraţia, am avut senzaţia că în ţeasta mea exploda o jerbă de scântei...

Criza care a urmat m-a speriat chiar şi pe mine...

Nu prin violenţa ei, ci datorită faptului că mi-era imposibil s-o controlez.

Printr-un straniu paradox, contemplarea propriilor emoţii mă pusese la adăpost de suferinţele pe care le voi numi tangibile, pentru că au o origine definită; eram o maşină programată să simtă, plângând când voiam să plâng, râzând când voiam să râd.

Dar durerea pricinuită de pierderea acestui copil nu era controlabilă şi nu puteam înţelege modul ei de manifestare; de exemplu, lucrul care mă îndurerează cel mai mult, când mă gândesc la el, este că nu ştiu unde să mă uit şi, atunci, mă uit spre cer.

În acel moment, când am înţeles că suferinţa nu era decât un mijloc de a scăpa de platitudine, de a atinge sublimul, aveam şaptesprezece ani. Şi totuşi, nu această încercare şi nu durerea pe care mi-a pricinuit-o şi încă mi-o pricinuieşte au făcut din mine ceea ce sunt.

Nu ştiu nimic despre deznădejdea care urlă în mine şi împotriva căreia nu pot face nimic.

Nu va spune nimic numele, mai mult ca sigur, din simplu motiv ca nu e un film atat de cunoscut.Va voi spune cum am ajuns eu sa-l cunosc..Eram in Franta anul trecut, maica-mea era disperata ca nu citesc nimic in franceza si m-a tarat intr-o librarie...Trebuia neaparat sa-mi iau o carte in franceza ca sa o multumesc si am dat cu ochii de "Hell" de Lolita Pile.Eram sigura ca nu o sa o citesc niciodata, dar era simpatica coperta.Cred ca am citit primele pagini de cel putin 5 ori, nu intelegeam nimic pana cand neuronii mei s-au pus in miscare si au inteles dincolo de cuvintele necunoscute esenta..
De atunci am citit cartea de 3 ori in intregime.E fabuloasa, nu am cuvinte pentru ea, o am in romana pentru cei interesati.E vorba despre viata luxoasa din Paris , un fe de "Si bogati plang" varianta moderna.E vorba despre o pustoaica de 17 ani, plina de bani care isi povesteste viata superficiala, drumuri intre avenue Montagne si Place Vendome, adica intre Dior,Chanel, Miu miu si Cesare Paciotii, drumuri intre cafenelele din diferite arondismente, intre cluburi de noapte, intre casele diferitilor barbati, intre masinile lor scumpe , toate afumate bine cu marijuana.Atat insemana viata lui Hell pana cand il intalneste pe Andrea. Ca in orice carte pe placul femeilor urmeaza o poveste de dragiste tumultoasa intre ei doi.De fapt, aceasta este intriga, Hell e o tipa oarecum inacesibila din punct de vedere sentimental, in schimb pentru Andrea face o adevarata pasiune , dusa la extrem..Intresant este faptul ca nepotrivirea dintre ei doi consta in faptul ca sunt la fel, ea, o depravata, el, un depravat.Nu va povestesc tot, ca sa va tin in suspans poate cititi cartea, dar sunt rea si va povestesc sfarsitu, Andrea moare, iar ea ramane la fel, o depravata in adevaratul sens al cuvantului.

"Nu asteptati nici o incheiere a acestei povesti, pentru ca nu exista.El e mort si, petru mine nimicnu mai are sens.Privesc spre viitor ca spre o eternitate de suferinta si de plictis.Lasitatea ma impiedica sa-mi pun capat zilelor. Voi continua sa is, sa trag prafuri pe nas, sa beau si sa-i persecut pe tembeli.Pana ce-o sa crap.Omenirea sufera.Si eu sufar o data cu ea".

E o drama impresionanta, eu am plans prima oara cel putin jumatate de ora, te face sa te gandesti ce insemni tu si pentru mine a fost socant faptul ca anumite trasaturi de caracter erau identice cu cele ale lui Hell si asta ma sperie.

Apoi a urmat filmul, care este demential, il gasitit pe youtube.Se joaca in "Laptaria lui Enache " duminica, de la 4 si piesa de teatru pe care vreau neaparat sa o vad.Enjoy cu un fragmente din film si fiti super atenti la prima replica a lui Hell.



http://www.youtube.com/watch?v=mYrj7i91Spo