luni, 2 iunie 2008

Hell vine de la Elle

Ma numesc Hell; sunt predestinată.

Am iubit întotdeauna suferinţa. Mă complăceam să-mi exacerbez decepţiile, reflexiile amare; comunicarea defectuoasă cu părinţii, lipsa de înţelegere a celorlalţi copii, cruzi şi mărginiţi, cu toţii, şi de care nu puteam avea pretenţia să mă apropii, distanţa la care am fost ţinută până la sfârşitul adolescenţei, când am înţeles că era mai bine să mă prefac că ştiu mai puţin decât ceilalţi şi, la urma urmei, să fac pe proasta..., cam atunci am început să presimt că viaţa este absurdă, lucru confirmat de numeroasele mele lecturi, atunci am atins cu degetul pustiul sufletesc, de atunci mi-am pus tot mai des întrebarea "la ce bun?" şi mi s-a părut intolerabilă, de atunci am văzut că fiinţa umană, în care voiam să cred, era pervertită în fel şi chip, am văzut gaura neagră a viitorului, care avea să aducă, inevitabil, moartea şi adevărata gaură neagră, de atunci am început să fiu muncită şi de alte gânduri asemenea, pe care nici măcar nu mă mai chinuiam să le alung.

Apoi, am făcut avortul.

La început, n-am simţit nimic altceva decât un soi de satisfacţie abjectă, văzând că intuiţia, care mă făcuse să prevăd suferinţa, se confirma.

Şi o uimire: că nu sufeream.

Această conştientizare a avut loc în faţa magazinului cu hăinuţe pentru copii, la câteva ore după operaţie. Atunci, mi s-a tăiat respiraţia, am avut senzaţia că în ţeasta mea exploda o jerbă de scântei...

Criza care a urmat m-a speriat chiar şi pe mine...

Nu prin violenţa ei, ci datorită faptului că mi-era imposibil s-o controlez.

Printr-un straniu paradox, contemplarea propriilor emoţii mă pusese la adăpost de suferinţele pe care le voi numi tangibile, pentru că au o origine definită; eram o maşină programată să simtă, plângând când voiam să plâng, râzând când voiam să râd.

Dar durerea pricinuită de pierderea acestui copil nu era controlabilă şi nu puteam înţelege modul ei de manifestare; de exemplu, lucrul care mă îndurerează cel mai mult, când mă gândesc la el, este că nu ştiu unde să mă uit şi, atunci, mă uit spre cer.

În acel moment, când am înţeles că suferinţa nu era decât un mijloc de a scăpa de platitudine, de a atinge sublimul, aveam şaptesprezece ani. Şi totuşi, nu această încercare şi nu durerea pe care mi-a pricinuit-o şi încă mi-o pricinuieşte au făcut din mine ceea ce sunt.

Nu ştiu nimic despre deznădejdea care urlă în mine şi împotriva căreia nu pot face nimic.

Nu va spune nimic numele, mai mult ca sigur, din simplu motiv ca nu e un film atat de cunoscut.Va voi spune cum am ajuns eu sa-l cunosc..Eram in Franta anul trecut, maica-mea era disperata ca nu citesc nimic in franceza si m-a tarat intr-o librarie...Trebuia neaparat sa-mi iau o carte in franceza ca sa o multumesc si am dat cu ochii de "Hell" de Lolita Pile.Eram sigura ca nu o sa o citesc niciodata, dar era simpatica coperta.Cred ca am citit primele pagini de cel putin 5 ori, nu intelegeam nimic pana cand neuronii mei s-au pus in miscare si au inteles dincolo de cuvintele necunoscute esenta..
De atunci am citit cartea de 3 ori in intregime.E fabuloasa, nu am cuvinte pentru ea, o am in romana pentru cei interesati.E vorba despre viata luxoasa din Paris , un fe de "Si bogati plang" varianta moderna.E vorba despre o pustoaica de 17 ani, plina de bani care isi povesteste viata superficiala, drumuri intre avenue Montagne si Place Vendome, adica intre Dior,Chanel, Miu miu si Cesare Paciotii, drumuri intre cafenelele din diferite arondismente, intre cluburi de noapte, intre casele diferitilor barbati, intre masinile lor scumpe , toate afumate bine cu marijuana.Atat insemana viata lui Hell pana cand il intalneste pe Andrea. Ca in orice carte pe placul femeilor urmeaza o poveste de dragiste tumultoasa intre ei doi.De fapt, aceasta este intriga, Hell e o tipa oarecum inacesibila din punct de vedere sentimental, in schimb pentru Andrea face o adevarata pasiune , dusa la extrem..Intresant este faptul ca nepotrivirea dintre ei doi consta in faptul ca sunt la fel, ea, o depravata, el, un depravat.Nu va povestesc tot, ca sa va tin in suspans poate cititi cartea, dar sunt rea si va povestesc sfarsitu, Andrea moare, iar ea ramane la fel, o depravata in adevaratul sens al cuvantului.

"Nu asteptati nici o incheiere a acestei povesti, pentru ca nu exista.El e mort si, petru mine nimicnu mai are sens.Privesc spre viitor ca spre o eternitate de suferinta si de plictis.Lasitatea ma impiedica sa-mi pun capat zilelor. Voi continua sa is, sa trag prafuri pe nas, sa beau si sa-i persecut pe tembeli.Pana ce-o sa crap.Omenirea sufera.Si eu sufar o data cu ea".

E o drama impresionanta, eu am plans prima oara cel putin jumatate de ora, te face sa te gandesti ce insemni tu si pentru mine a fost socant faptul ca anumite trasaturi de caracter erau identice cu cele ale lui Hell si asta ma sperie.

Apoi a urmat filmul, care este demential, il gasitit pe youtube.Se joaca in "Laptaria lui Enache " duminica, de la 4 si piesa de teatru pe care vreau neaparat sa o vad.Enjoy cu un fragmente din film si fiti super atenti la prima replica a lui Hell.



http://www.youtube.com/watch?v=mYrj7i91Spo

FANTOMA MEA IUBITA

„Fantoma mea iubita” este un film extrem de captivant, ce prezinta o viziune a vietii de apoi, intr-un amestec de adevar si fantezie. Cand este comparat cu intelegerea ortodoxa a ceea ce i se intampla unui suflet atunci cand paraseste trupul, in film apar o serie de elemente care sunt exacte si o serie care sunt false. Aceste elemente in sine nu ridica nici o problema majora unui credincios. Ceea ce este problematica, este insa directia generala a filmului.
Suntem confruntati cu lipsa totala a conceptului de virtute. Exista oameni „buni” si oameni „rai”. Cand cei „rai” mor, cum ar fi criminalii si hotii, sufletele lor ies din trupuri si, in cateva secunde, niste forme intunecate ingrozitoare rasar din pamant, cu maraituri si urlete, ducandu-i pe nenorocosii ce tipa catre tinutul de dedesubt. Ceea ce este, intr-adevar, o abordare exacta si pe de-a intregul ortodoxa. Exista o multime de marturii, in povestirile din Pateric si in diverse vieti ale Sfintilor, care sustin aceasta. Astfel ca, pana si in anii `90, se poate infatisa intr-un mod adevarat soarta unei persoane rele. Problema rezida in cum definim o persoana „buna”.
In film, eroul este ucis in niste circumstante tragice. Dupa ce este impuscat intr-o lupta cu un hot de buzunare, el se trezeste dintr-o data in afara sa, uitandu-se la prietena sa ce ii tine trupul plin de sange, in coma. Socul si incredulitatea sunt infatisate adecvat, ca si faptul ca se gaseste acolo si se priveste cum moare. Experienta iesirii din corp a fost bine documentata, in toate perioadele Bisericii, pana in ziua de astazi. Vedem o raza de lumina ce se deschide, si apoi se inchide pentru eroul Sam, lasandu-l esuat aici pe pamant. Acesta gaseste prin oras alte suflete, in aceeasi situatie, pe masura ce povestea avanseaza. Ceea ce nu intelegem este ce anume il face pe Sam cu mult mai bun decat ceilalti nefericiti care sunt trasi inspre Iad. In cele din urma, el si prietena sa traiau in concubinaj. Amandoi erau angajati in scopuri lumesti, fara nici o legatura cu Dumnezeu. Erau reprezentatii tipici ai acestei generatii, ce au cautat si au obtinut succesul material ignorandu-si in totalitate sufletele. Nu au dorit raul nimanui, dupa cum nici nu au incercat sa ajute pe cineva – fie si unul pe celalalt. Erau niste simpli oameni „de treaba”. Problema cu „de treaba” este ca se afla la o mare distanta de „bine”.
Aici zace adevarata problema a filmului. A fi de treaba este mai degraba masura virtutii decat insasi virtutea. Presupunerea mea este ca scenaristul ar avea mari dificultati in a defini virtutea. Pana la urma, nu exista nici un motiv pentru care cuplul sa nu fi fost casatorit. Nu are nici o influenta asupra intrigii, nici nu ar fi slabit in vreun fel legatura dintre cuplu si durerea despartirii lor. De fapt, un cuplu cu o casnicie fericita ar fi intarit aceste legaturi si ar fi crescut puterea emotionala a filmului. In loc de aceasta, scriitorul a hotarat sa ponegreasca casatoria, punand pe picior de egalitate „dragostea” egoista a unui cuplu in concubinaj cu adevarata legatura spirituala dintr-o casnicie puternica. Acest fapt este necinstit si daunator pentru spectatorii adolescenti, care se lupta cu patimile lor si cauta orice scuza pentru a le da curs. Filmul incurajeaza un astfel de comportament distructiv, incurcand dragostea adevarata cu implinirea egoista a pasiunilor unui individ.
Alta problema a filmului este promovarea spiritismului si a mediumismului. Mediumul din film, intrepretat de Whoopi Goldberg, este infatisat destul de corect ca fiind prefacut si fals. Cei mai multi mediumi sunt astfel. Ea si surorile ei il cheama pe Iisus ca si majoritatea mediumilor. Oricum, uneori ei sunt surprinsi, la fel ca si acest personaj, atunci cand „cineva” chiar apare. [Pentru un studiu mai complet asupra spiritismului, ii sugerez cititorului sa consulte Ortodoxia si religia viitorului, a Parintelui Serafim Rose.] Cine este acel „cineva” e adevarata intrebare. Potrivit Bisericii Ortodoxe, sufletele omenesti nu sunt lasate sa pribegeasca prin aceasta lume. Un motiv ar fi ca este periculos, caci acest taram apartine demonilor. Cand o persoana ce nu este rea pe deplin moare, sufletul ii este insotit de ingeri, in timpul celor trei zile sau cate sunt pana la inmormantare, pentru a-l proteja de atacurile demonilor. In film, o lumina apare si apoi dispare, lasandu-l pe Sam sa rataceasca nefericit prin oras. Nu exista ingeri sau calauze care sa il ajute, ci numai alte suflete esuate, ce au un pic mai multa experienta. Dar demonii nu par sa se afle prin imprejur, ci numai ca sa duca oamenii in Iad. Sam este lasat sa vorbeasca cu mediumul si ea aude ce ii spune. Aceasta este o confirmare a spiritismului, care inseala audienta in a crede ca sufletele omenesti vorbesc catre si prin mediumi, in locul demonilor. Dar cabinetul unui spiritist este un loc unde se strang de obicei demonii si isi bat joc de nefericitii care se lasa in seama lor. Filmul chiar demonstreaza posedarea de catre un duh a mediumului, dar iarasi pretinzand in mod eronat ca „spiritele” sunt suflete omenesti, in loc de demoni. Acest gen de dezinformare poate numai sa incurce si sa insele oamenii in a crede evanghelia spiritista, mai ales tineretul.
Dar cea mai trista parte a filmului rezida in totala ignoranta asupra vietii spirituale ce se gaseste la fata ramasa singura. In film, ea chiar spune „Nu cred in viata de apoi”. Este, din nefericire, un personaj al acestor vremuri, infatisat foarte realist. Din cauza esecului tuturor principalelor biserici americane crestine de a aduce o prezentare coerenta si factica a ce se intampla dupa moarte, zeci de milioane de oameni din aceasta cultura impartasesc dilema acestui biet personaj. Lipsa de rugaciune si de consolare pentru cel ramas singur, ce se gaseste in acest film, este cu atat mai trista din cauza acestei lipse de informare. Nu exista nici o garantie data de acea Speranta de Viata, pentru care toti credinciosii isi duc vietile de asa maniera, incat sa aiba sufletele pregatite pentru moarte. O asemenea pregatire nici nu este luata in considerare, in multe cazuri. Rugaciunea pentru cel mort a fost atat de complet inlaturata din aceasta societate de influenta protestanta, incat chiar si credinciosii se simt lasati deseori goi in interior si li se refuza usurarea pe care rugaciunea pentru morti o da sufletului.
Una din cele mai puternice componente ale credintei ortodoxe este revelatia continuitatii vietii dupa parasirea trupului. Feluritele parastase si slujbe pentru cel decedat, ofera persoanei vaduvite o legatura directa cu lumea ce va veni si au scopul de a ne reaminti interconexiunea dintre lumea spirituala si cea in care ne aflam. Doua sute de ani de rationalism au inlaturat efectiv orice recunoastere oficiala din societate a lumii spirituale. Spiritismul si alte idei „New Age” au venit sa umple golul spiritual provenit din inlaturarea intelegerii ortodoxe a mortii si a celui pe moarte. Pustiiciunea fetei din film este un portret tragic al ajutorului sters oferit de bisericile crestine ale acestor vremuri. Cineva ar putea acuza Hollywood-ul pentru distorsionarea unor concepte ca moartea, muribundul si lumea spirituala. Dar adevarata vina se afla la conducatorii moderni ai crestinatatii ca un intreg, pentru lasarea acestui subiect intr-o ignorare desavarsita.

duminică, 1 iunie 2008

Fight Club








Am vazut Fight Club acum vreo 2 luni si inca sunt obsedata de el. E un film pe care trebuie sa il vedeti si sa il intelegeti. Este bazat pe cartea lui Chuck Palahniuk cu acelasi nume. M-a impresionat absolut totul-de la jocul actorilor, pana la regie, muzica, dar in special filozofia din spatele acestui film.
Regie:David Fincher
In roluril principale: Edward Norton(un actor foarte bun), Brad Pitt(se spune ca ar fi unul din cele mai bune roluri ale sale, daca nu cel mai bun), Helen Bonham Carter, Meat Loaf.
Gen: Actiune, Thriller, Drama
Durata:139 minute
Tagline: How much can you know about yourself if you've never been in a fight? :d

Jack este un banal functionar ce sufera de insomnie. Viata sa consta in serviciu, mobila cumparata de la Ikea si multe condimente in casa dar fara mancare. Suna cunoscut? Anyway, el vorbeste cu un doctor despre insomnia sa, iar acesta ii spune ca nu e nimic grav, si daca ar vrea sa vada ceva cu adevarat trist sa vada cercurile celor care sufera de boli incurabile. Jack incepe sa le frecventeze, si eliberandu-se prin plans, reuseste sa doarma. Asta pana cand apare Marla, o "turista" la fel ca el, care ii produce un blocaj psihic astfel, gasindu-se din nou in aceeasi situatie de a nu putea dormi.
In timpul unei calatorii de serviciu, langa el se aseaza un tip cu care face cunostinta si incepe sa vorbeasca. Pe respectiv il chema Tyler Durden si facea sapunuri. Jack se intoarce acasa, insa in fata blocului sau vede masini de politie si de pompieri si afla ca apartamentul sau a explodat. Gaseste cartea de vizita de la Tyler si se intalneste cu acesta , dormind astfel la el acasa. Jack isi schimba total viata, pornind un club impreuna cu Tyler in care barbati saturati de viata lor se lupta unul cu altul.
Mai departe nu va spun pentru ca stric tot farmecul.
Descrierea mea este complet neinteresanta si banala, asa ca va propun sa va uitati singuri.
Filmul este aparte datorita mai multor chestii, precum psihologia personajului principal(nu va spun ce si cum:P) dar si anticonsumerismul prezentat.


This is your life and it's ending one minute at a time.

Shrek The Third


Da, stiu, o sa radeti cu lacrimi cand o sa vedeti articolul acesta dar sincer, e ultimul film la care am ras pe saturate( in conditiile in care nu am mai vazut un film de ceva vreme). Mie chiar mi-a placut chiar daca e mai mult pentru copii( special azi, de ziua lor, de fapt a nostra).

Cateva date despre film:
Regia: Raman Huj, Chris Miller
In rolurile principale: Cameron Diaz, Eddie Murphy, Mike Myers
Gen: aventuri,animatie,comedie
Durata: 93 minute
Produs de DreamWorks SKG, Pacific Data Images (PDI)
Distribuitorul international
United International Pictures (UIP)




Asa, toata actiunea incepe cand tatal Fionei moare. Scenele sunt foarte hazlii in ciuda momentului menit sa fie tragic. Ca urmare acestei morti neasteptate, mostenitorul tronului devine Shrek. Insa capcaunul nu are deloc chef sa devina imparat avand in vedere ca nu stie ce trebuie sa faca si, in fond, este un capcaun, cum sa devina tocmai el rege, un rege plin de responsabilitati?
Astfel, cei trei prieteni( in poza-de la stanga la dreapta- Donkey, Shrek, Puss in boots) pornesc in cautarea unui nou rege. Singurul dispus sa accepte acest rol este insa un tip foarte ciudat, neplacut de nimeni numit "Artie"( cunoscut noua drept "Regele Arthur"). Intrebarea care ramane insa in mintea tuturor e: va accepta acest "Artie" responsabilitatea?


Cei trei eroi pornesc in calatorie. La plecare insa, Shrek mai primeste o veste care il va uimi poate mai mult ca prima: va deveni tata. Urmeaza nopti pline de vise inspaimantatoare despre cum e sa fii parinte. Dialogurile dintre prieteni fac deliciul publicului.
In timp ce Shrek este plecat, dusmanul sau vesnic, Prince Charming, Fat Frumos adica, isi face aparitia in tinutul Far-Far Away avand pretentia de a deveni rege. Lucrurile se complica fiind nevoie de multa atentie si munca in echipa pentru ca pacea sa revina in regat.
Sfarsitul sunt sigura ca il cunoasteti. Arthur este incoronat rege, iar Sherk accepta ideea ca va deveni tata. Deci, totul e bine cand se termina cu bine.


Incercarea mea de a povesti acest film nu se compara absolut deloc cu actiunea filmului. Dupa parerea mea, trebuie sa-l vedeti. Enjoy!
Si mai vorbim dupa ce va uitati la el.
In special despre Donkey care mi se pare cel mai bine creat personaj al fimului. Poate e de vina si faptul ca imi place foarte mult Eddie Murphy.

The Departed


Trecusera 11 ani de cand regizorul Martin Scorsese nu se mai aventurase in cotloanele promiscue ale lumii interlope, populate de mafioti atotputernici si de marionete care sa le faca jocurile murdare. Ultima data a facut-o cu Casino (1995), un film bun, in care a exploatat vizual toata duritatea si mizeria morala ce guverneaza acest univers sordid, scaldat in bani si in sange. Revine anul acesta cu The Departed, cu siguranta cel mai bun film al anului 2006. De data aceasta accentul nu mai cade pe crime in sine, ci pe oamenii implicati mai mult sau mai putin in comiterea lor, pe relatiile de determinare ce se stabilesc intre acestia si pe situatiile extreme carora trebuie sa le faca fata pentru a nu deveni din vanator vanat. Ierarhia este cat se poate de bine determinata, fiecare pas trebuie calculat milimetric si contra timp, iar orice eroare te poate scoate definitiv din sistem. Usa de iesire: moartea.
Concentrarea pe conflicte si personaje nu afecteaza cu nimic ritmul filmului, care este extrem de alert si imprima filmului acea energie coplesitoare ce creste nivelul de adrenalina pe toata perioada vizionarii.
In ceea ce priveste subiectul, acesta il urmareste indeaproape pe cel al hitului asiatic Infernal Affairs, pe care The Departed se bazeaza, desi Scorsese isi ancoreaza filmul in suburbiile irlandeze ale sudului Bostonului, adaptandu-l asadar la cultura si mentalitatea acestei locatii.
Este scena pe care se desfasoara Jack Nicholson, izvorul de genialitate al filmului si motivul pentru care te intrebi ulterior vizionarii cat de departe poate impinge un actor limitele perfectiunii artistice. Si daca cei care, urmarind One Flew Over the Cuckoo’s Nest (1975), Terms of Endearment (1983) sau As Good as It Gets (1997) – am amintit doar filmele pentru care a luat Oscarul, fara a le inventaria si pe cele noua pentru care a fost nominalizat – au considerat ca l-au vazut jucandu-si rolul vietii, sunt convins ca aceasta pelicula le va reordona, valoric, ierarhia. Cu un ranjet diabolic si o privire ce frizeaza dementa, el construieste un personaj (Frank Costello) fascinant, de o ironie savuroasa, ce gandeste si reorganizeaza lumea pe care o conduce in termeni transanti. Scopul actiunilor sale: banii. Mijloacele prin care ii obtine: irelevante. Inteligenta si viclenia sunt atuurile sale, iar cu acestea poate sa-si conduca in liniste imperiul underground construit si sa le scape printre degete politistilor care cred ca-i urmaresc fiecare miscare. Cu The Departed Nicholson se detaseaza net de rigorile interpretative ale unui rol. El nu numai ca joaca, ci SE joaca in, si cu fiecare cadru in care apare, facandu-si personajul atat de veridic, incat el pare sa se sustraga oricarei indicatii regizorale.
Revenim la subiect. Aflata intr-o continua miscare si restructurare, aceasta comunitate ce conduce sistemul de crima organizata din Boston are nevoie in permanenta de oameni noi, care sa-i inlocuiasca eventual pe cei prinsi sau ucisi in timpul “schimburilor amicale de pareri” intre diferite bande. Dar pentru a fi eficienti, acesti oameni trebuie sa fie loiali si versati. Si intrucat este greu sa monotorizezi intentii criminale in randurile oamenilor tai, cand trebuie sa-ti mentii atentia asupra celor din afara, ce te vor la randul lor mort, cea mai buna modalitate de a-ti face rost de oameni de incredere este sa-i atragi in plasa ta inca de mici. Este ceea ce face Costello cu un baietel irlandez, fiul unuia dintre oamenii care lucrau pentru el, caruia ii cumpara bunavointa si devotamentul.
Prin intermediul unei elipse temporale il vedem peste cativa ani mai tarziu pe acelasi baiat devenit adult si antrenandu-se pentru a intra in fortele politiei de stat din Massachusetts. El este Colin Sullivan (Matt Damon), cel mai promitator tanar din echipa sa si, cum vom afla ulterior, cand este acceptat in cadrul departamentului ce se ocupa de crima organizata, informatorul lui Costello.
In timp ce Sullivan se face comod in scaunul pe care il ocupa in biroul respectiv si in luxosul apartament care ii este pus la dispozitie, un alt absolvent al Academiei de Politie, Billy Costigan (Leonardo DiCaprio), este intimidat de capitanul Queenan (Martin Sheen) si de mana dreapta a acestuia, sergentul Dignam (Mark Wahlberg), care il considera un impostor si deloc potrivit pentru meseria de politist. Fortati de imprejurari, ei se vor razgandi ulterior si ii vor oferi tanarului o sansa extrema – aceea de a se infiltra in banda lui Costello pentru a-i informa de miscarile acestuia.
Ceea ce urmeaza este un permanent joc de-a soarecele cu pisica, in care cei doi informatori incearca sa anticipeze si sa contracareze miscarile celor pentru care lucreaza. Construit pe acelasi tipar al mentalitatii corupte ca si mentorul sau, Sullivan reuseste sa fandeze cu gratie intre cele doua vieti pe care le traieste, incercand de fiecare data sa extraga un beneficiu propriu din situatiile in care este implicat. Pentru Billy insa, fiecare zi este un cosmar. Respiratia lui Costello, pe care o simte tot timpul in ceafa, devine parca o prezenta materiala, privirea lui scrutatoare ameninta sa-i descopere secretul, iar crimele al caror martor devine ii bantuie cosmaresc constiinta.
Curand, atat Costello, cat si Queenan isi vor da seama ca exista cate un informator in randurile oamenilor lor, insa inteligenta (in cazul lui Sullivan) si norocul (in ceea ce-l priveste pe Costigan) amana parca la nesfarsit aflarea adevarului.
Exista o serie de alte elemente, pe langa jocul actoricesc al lui Nicholson, care fac din The Departed o capodopera a genului in care se incadreaza (este primul film, in multi ani, in care nu m-a deranjat grandomania hollywoodiana). Primul dintre ele scenariul, desi, avand in vedere faptul ca pelicula este un remake, dreptul nu ii poate reveni in totalitate acestui film. Ceea ce mi s-a parut extraordinar a fost introducerea elementelor-surpriza. Cu doi oameni infiltrati in tabere diferite, este destul de previzibil, inclusiv pe scene in parte, incotro se indrreapta actiunea. Nu insa si in The Departed. Lucrurile nu sunt ceea ce par a fi din nici un unghi, iar finalul productiei lasa zambetul reconfortant al unei gimnastici a mintii la care filmul ne antreneaza. Scenele sunt ingenios construite, fiecare personaj isi are locul lui bine determinat, nimic nu este intamplator.
Al doilea element il reprezinta dialogurile. Uitati toate filmele cu gangsteri in care limbajele pareau insiruiri aleatorii de onomatopee, iar stridenta sonora a conversatiilor purtate va faceau sa va acoperiti urechile. Da, si personajele din The Departed fac apel la injuraturi pentru a-si sublinia punctul de vedere, insa contextele lingvistice in care acestea sunt folosite si imaginatia ce le genereaza sunt de-a dreptul… artistice! Luati aminte numai la episoadele in care sergentul Dignam preia cuvantul…
Prestatia actoriceasca a lui Mark Wahlberg este de asemenea impresionanta. Cati cantareti nu isi incearca norocul in cinematografie si esueaza lamentabil? In cazul lui Wahlberg nu vorbim despre un non-esec, ci de o performanta extraordinara, pentru ca ceea ce reuseste sa faca in pielea agresivului agent de politie este cu adevarat uimitor. Personal am fost mult mai impresionata de prestatia lui decat de cea a lui Matt Damon, care ramane si in acest film egal cu el insusi. Damon este, fara indoiala, un actor bun, dar in The Departed atentia nu cade asupra sa. Pentru ca am intuit intotdeauna potentialul lui Di Caprio, nici acesta nu mi-a oferit vreo surpriza, in ciuda faptului ca joaca excelent.
Cel mai bun film din ultimii ani. Punct.

Eurotrip

Dupa cum spune si titlul articolului, Eurotrip este un film in care este prezentata povestea unor prieteni care fac o calatorie in Europa cu ocazia terminarii liceului.
Filmul aparut in 2004 (pe 20 februarie) reuseste sa impresioneze in continuare datorita scenariului foarte reusit si a jocului actoricesc foarte bun.
Genul filmului este de comedie-aventura; Soundtrackul (foarte apreciat de site-urile de specialitate) este gen Punk si Pop. Bugetul filmului a fost de 25 milioane de $.
O scurta descriere: Tanarul Scott corespondeaza pe internet cu o studenta din Germania pe nume Mieke pentru a se obisnui cu limba germana si pentru a obtine o nota de trecere la examenul de germana. Cand afla ca Mieke este o blonda foarte frumoasa, se decide sa se duca intr-o calatorie in Europa pentru a o intalni. Alaturi de amicii sai Cooper, Jenny si Jamie, el are o multime de aventuri prin Londa, Paris si Amsterdam.
Acest film m-a impresionat intr-un mod placut, iar filme de acest gen mai bune ca acesta nu am mai intalnit.
Vi-l recomand!

Billy Elliot


      Nici o persoana care a vazut musical-ul "Billy Elliot" nu poate sa nu aprecieze atat maretia cat si autenticitatea sa.
      Subiectul este destul de usor de inteles: aceasta este povestea incredibila a unui baietel de 11 ani, fiul unui miner, care locuieste in nordul Angliei si a carui viata va fi schimbata pentru totdeauna cand nimereste din greseala in clasa de balet a Drei. Wilkinson, in timpul lectiei lui saptamanale de box. Nu dupa mult timp, Billy devine foarte implicat in balet, demonstrand un rar talent nativ si tintind catre visul care va schimba complet atat existenta sa cat si vietile celor din jurul sau. 
      Accentul nordic (aproape scotian) combinat cu limbajul dur utilizat de mineri de-a lungul piesei, ii dau acesteia o autenticitate superioara oricarui alt musical de acest gen. 
      In caz ca nu stiati, "Billy Elliot" a fost in primul rand un film, avand-ul pe Jamie Bell ca protagonist. Mai tarziu, Elton John a adaugat muzica si versuri epicului original, astfel creand mult-laudatul musical londonez.
      Distributia pentru personajul Billy Elliot este in continua schimbare, 4 tineri baieti fiind permanent gata sa apara pe scena.
      Una din partile de neuitat ale musicalului "Billy Elliot" este ultima scena a primului act, scena care emana energie si sentiment , spectatorii aflandu-se practic in mintea baietelului Billy, fiind martori ai furiei sale interioare si a repulsiei sale impotriva "razboiului" constant dintre mineri si politisti. 
      Alta scena oarecum subtila este cea in care Billy il gaseste pe prietenul sau imbracat in hainele mamei lui, incaltat cu o pereche de pantofi cu toc si foarte fardat. Acesta intr-un final il corupe si pe Billy sa se imbrace la fel si amandoi incep sa cante despre exprimarea libera, un cantec care incepe cu versul: "What the hell's wrong with expressing yourself?" 
      Am fost foarte placut surprinsa cand am auzit tema principala a baletului "Lacul Lebedelor" de Tchaikovski fiind reprodusa in musical ca melodia pe care Billy isi demonstreaza talentul la balet. Parerea mea e ca aceasta este o alegere foarte interesanta, avand in vedere ca la baza reprezinta opozitia dintre intuneric si lumina, negru si alb, rau si bine, in timp ce "Billy Elliot" functioneaza pe un principiu asemanator de opozitii, cum ar fi boxul si baletul, diferenta dintre duritate si gratie, violenta si blandete, razboi si arta, ca sa nu mentionez faptul ca "Lacul Lebedelor" este unul din spectacolele de balet cele mai cunoscute din toate timpurile. 
     Prin aceasta recenzie incerc sa aduc un omagiu unui musical contemporan foarte profund, plin de substanta si autenticitate, o piesa ce nu se axeaza numai pe ambitia unui tanar baiat de a ajunge cel mai mare dansator de balet la The Royal Ballet School, dar si pe viata si greutatile minerilor din timpul decretului lui Margaret Thatcher de a inchide minele.