Trecusera 11 ani de cand regizorul Martin Scorsese nu se mai aventurase in cotloanele promiscue ale lumii interlope, populate de mafioti atotputernici si de marionete care sa le faca jocurile murdare. Ultima data a facut-o cu Casino (1995), un film bun, in care a exploatat vizual toata duritatea si mizeria morala ce guverneaza acest univers sordid, scaldat in bani si in sange. Revine anul acesta cu The Departed, cu siguranta cel mai bun film al anului 2006. De data aceasta accentul nu mai cade pe crime in sine, ci pe oamenii implicati mai mult sau mai putin in comiterea lor, pe relatiile de determinare ce se stabilesc intre acestia si pe situatiile extreme carora trebuie sa le faca fata pentru a nu deveni din vanator vanat. Ierarhia este cat se poate de bine determinata, fiecare pas trebuie calculat milimetric si contra timp, iar orice eroare te poate scoate definitiv din sistem. Usa de iesire: moartea.
Concentrarea pe conflicte si personaje nu afecteaza cu nimic ritmul filmului, care este extrem de alert si imprima filmului acea energie coplesitoare ce creste nivelul de adrenalina pe toata perioada vizionarii.
In ceea ce priveste subiectul, acesta il urmareste indeaproape pe cel al hitului asiatic Infernal Affairs, pe care The Departed se bazeaza, desi Scorsese isi ancoreaza filmul in suburbiile irlandeze ale sudului Bostonului, adaptandu-l asadar la cultura si mentalitatea acestei locatii.
Este scena pe care se desfasoara Jack Nicholson, izvorul de genialitate al filmului si motivul pentru care te intrebi ulterior vizionarii cat de departe poate impinge un actor limitele perfectiunii artistice. Si daca cei care, urmarind One Flew Over the Cuckoo’s Nest (1975), Terms of Endearment (1983) sau As Good as It Gets (1997) – am amintit doar filmele pentru care a luat Oscarul, fara a le inventaria si pe cele noua pentru care a fost nominalizat – au considerat ca l-au vazut jucandu-si rolul vietii, sunt convins ca aceasta pelicula le va reordona, valoric, ierarhia. Cu un ranjet diabolic si o privire ce frizeaza dementa, el construieste un personaj (Frank Costello) fascinant, de o ironie savuroasa, ce gandeste si reorganizeaza lumea pe care o conduce in termeni transanti. Scopul actiunilor sale: banii. Mijloacele prin care ii obtine: irelevante. Inteligenta si viclenia sunt atuurile sale, iar cu acestea poate sa-si conduca in liniste imperiul underground construit si sa le scape printre degete politistilor care cred ca-i urmaresc fiecare miscare. Cu The Departed Nicholson se detaseaza net de rigorile interpretative ale unui rol. El nu numai ca joaca, ci SE joaca in, si cu fiecare cadru in care apare, facandu-si personajul atat de veridic, incat el pare sa se sustraga oricarei indicatii regizorale.
Revenim la subiect. Aflata intr-o continua miscare si restructurare, aceasta comunitate ce conduce sistemul de crima organizata din Boston are nevoie in permanenta de oameni noi, care sa-i inlocuiasca eventual pe cei prinsi sau ucisi in timpul “schimburilor amicale de pareri” intre diferite bande. Dar pentru a fi eficienti, acesti oameni trebuie sa fie loiali si versati. Si intrucat este greu sa monotorizezi intentii criminale in randurile oamenilor tai, cand trebuie sa-ti mentii atentia asupra celor din afara, ce te vor la randul lor mort, cea mai buna modalitate de a-ti face rost de oameni de incredere este sa-i atragi in plasa ta inca de mici. Este ceea ce face Costello cu un baietel irlandez, fiul unuia dintre oamenii care lucrau pentru el, caruia ii cumpara bunavointa si devotamentul.
Prin intermediul unei elipse temporale il vedem peste cativa ani mai tarziu pe acelasi baiat devenit adult si antrenandu-se pentru a intra in fortele politiei de stat din Massachusetts. El este Colin Sullivan (Matt Damon), cel mai promitator tanar din echipa sa si, cum vom afla ulterior, cand este acceptat in cadrul departamentului ce se ocupa de crima organizata, informatorul lui Costello.
In timp ce Sullivan se face comod in scaunul pe care il ocupa in biroul respectiv si in luxosul apartament care ii este pus la dispozitie, un alt absolvent al Academiei de Politie, Billy Costigan (Leonardo DiCaprio), este intimidat de capitanul Queenan (Martin Sheen) si de mana dreapta a acestuia, sergentul Dignam (Mark Wahlberg), care il considera un impostor si deloc potrivit pentru meseria de politist. Fortati de imprejurari, ei se vor razgandi ulterior si ii vor oferi tanarului o sansa extrema – aceea de a se infiltra in banda lui Costello pentru a-i informa de miscarile acestuia.
Ceea ce urmeaza este un permanent joc de-a soarecele cu pisica, in care cei doi informatori incearca sa anticipeze si sa contracareze miscarile celor pentru care lucreaza. Construit pe acelasi tipar al mentalitatii corupte ca si mentorul sau, Sullivan reuseste sa fandeze cu gratie intre cele doua vieti pe care le traieste, incercand de fiecare data sa extraga un beneficiu propriu din situatiile in care este implicat. Pentru Billy insa, fiecare zi este un cosmar. Respiratia lui Costello, pe care o simte tot timpul in ceafa, devine parca o prezenta materiala, privirea lui scrutatoare ameninta sa-i descopere secretul, iar crimele al caror martor devine ii bantuie cosmaresc constiinta.
Curand, atat Costello, cat si Queenan isi vor da seama ca exista cate un informator in randurile oamenilor lor, insa inteligenta (in cazul lui Sullivan) si norocul (in ceea ce-l priveste pe Costigan) amana parca la nesfarsit aflarea adevarului.
Exista o serie de alte elemente, pe langa jocul actoricesc al lui Nicholson, care fac din The Departed o capodopera a genului in care se incadreaza (este primul film, in multi ani, in care nu m-a deranjat grandomania hollywoodiana). Primul dintre ele scenariul, desi, avand in vedere faptul ca pelicula este un remake, dreptul nu ii poate reveni in totalitate acestui film. Ceea ce mi s-a parut extraordinar a fost introducerea elementelor-surpriza. Cu doi oameni infiltrati in tabere diferite, este destul de previzibil, inclusiv pe scene in parte, incotro se indrreapta actiunea. Nu insa si in The Departed. Lucrurile nu sunt ceea ce par a fi din nici un unghi, iar finalul productiei lasa zambetul reconfortant al unei gimnastici a mintii la care filmul ne antreneaza. Scenele sunt ingenios construite, fiecare personaj isi are locul lui bine determinat, nimic nu este intamplator.
Al doilea element il reprezinta dialogurile. Uitati toate filmele cu gangsteri in care limbajele pareau insiruiri aleatorii de onomatopee, iar stridenta sonora a conversatiilor purtate va faceau sa va acoperiti urechile. Da, si personajele din The Departed fac apel la injuraturi pentru a-si sublinia punctul de vedere, insa contextele lingvistice in care acestea sunt folosite si imaginatia ce le genereaza sunt de-a dreptul… artistice! Luati aminte numai la episoadele in care sergentul Dignam preia cuvantul…
Prestatia actoriceasca a lui Mark Wahlberg este de asemenea impresionanta. Cati cantareti nu isi incearca norocul in cinematografie si esueaza lamentabil? In cazul lui Wahlberg nu vorbim despre un non-esec, ci de o performanta extraordinara, pentru ca ceea ce reuseste sa faca in pielea agresivului agent de politie este cu adevarat uimitor. Personal am fost mult mai impresionata de prestatia lui decat de cea a lui Matt Damon, care ramane si in acest film egal cu el insusi. Damon este, fara indoiala, un actor bun, dar in The Departed atentia nu cade asupra sa. Pentru ca am intuit intotdeauna potentialul lui Di Caprio, nici acesta nu mi-a oferit vreo surpriza, in ciuda faptului ca joaca excelent.
Cel mai bun film din ultimii ani. Punct.
Asa, toata actiunea incepe cand tatal Fionei moare. Scenele sunt foarte hazlii in ciuda momentului menit sa fie tragic. Ca urmare acestei morti neasteptate, mostenitorul tronului devine Shrek. Insa capcaunul nu are deloc chef sa devina imparat avand in vedere ca nu stie ce trebuie sa faca si, in fond, este un capcaun, cum sa devina tocmai el rege, un rege plin de responsabilitati?
